Disocierea este un fenomen psihologic în care o persoană se simte deconectată de realitate - sau de ea însăși. Disocierea apare pe un spectru, variind de la ușoară la severă.

Distanțarea și visarea cu ochii deschiși sunt exemple comune de disociere ușoară. Este posibil să fi observat că acestea sunt adesea declanșate de disconforturi ușoare, cum ar fi plictiseala și copleșirea de informații.

Golirea minții este un alt exemplu de disociere. Este declanșată de sentimentele dureroase de frică și anxietate pe care le poate experimenta cineva în timp ce ține un discurs sau vorbește cu o persoană îndrăgită.

La celălalt capăt al spectrului, avem disocierea severă, care este declanșată de o traumă severă. De exemplu, în cazul tulburării disociative de identitate, identitatea unei persoane se disociază în două sau mai multe identități separate.

Ce declanșează disocierea?

Disocierea este modul în care mintea se deconectează de o realitate dureroasă. Oamenii sunt puternic motivați să evite durerea. Disocierea este un mecanism de apărare pe care mintea îl folosește pentru a evita să fie copleșită de emoții negative, cum ar fi anxietatea și frica.

Ca atare, orice tip de traumă poate declanșa disocierea, cum ar fi:

• Abuzuri
• Asalt
• Accidente
• Dezastre naturale
• Lupta militară

Disocierea este un simptom comun nu numai al tulburărilor disociative, ci și al tulburărilor de anxietate și de dispoziție.

În timp ce disocierile ușoare tind să fie inofensive, disocierile severe - în special cele cronice - pot avea consecințe negative semnificative.

Odată ce a avut loc un eveniment traumatic, disocierea poate persista în psihicul victimelor. Oamenii au experimentat disocierea timp de minute, ore, zile, luni și chiar ani.

Factorii declanșatori care îi amintesc victimei traumei de traumele din trecut aduc la suprafață amintiri dureroase care pot declanșa, de asemenea, disocierea. Disocierea are acest efect de contagiune prin care este declanșată de toate situațiile care provoacă frică sau anxietate.

Disocierea poate deveni astfel mecanismul de adaptare al minții odată ce este declanșată de o traumă. Nimic din viața victimei nu mai rămâne la fel. Este ca și cum în mintea lor se activează un întrerupător care continuă să le deconecteze de realitate sau de ele însele.

O modalitate rapidă de a experimenta disocierea este să privești ceva timp îndelungat. În cele din urmă, mintea nu poate tolera disconfortul de a percepe aceiași stimuli în mod repetat, ceea ce duce la disociere.

Uneori experimentez disocierea atunci când mă privesc în oglindă. Am această "senzație" temporară că sunt o entitate exterioară care îmi ocupă corpul.

Tipuri de experiențe disociative

Există două tipuri de experiențe disociative:

1. Depersonalizare = Deconectarea de la sine
2. Derealizare = Deconectarea de la mediul înconjurător

1. Depersonalizarea

În cazul depersonalizării, persoana se simte detașată de propriul corp, percepții, acțiuni și emoții. Persoanele care au experimentat depersonalizarea au uneori senzația că plutesc deasupra corpului lor.

În foarte rare ocazii, o persoană nu numai că percepe, dar și interacționează cu "dublura" sa.2

Alte experiențe de depersonalizare includ:

Sentimentul că ești absent sau ireal, frică intensă, senzație distorsionată de timp, lipsă de aer, vedere încețoșată, senzație de amorțeală fizică și emoțională, acțiuni corporale care par să se întâmple de la sine, senzația că îți târăști corpul de colo-colo (spectrul depersonalizării).

2. Derealizarea

În cazul derealizării, o persoană se simte deconectată de ceea ce o înconjoară și de ceilalți oameni, până la punctul în care lumea din jurul ei pare ireală. Unii spun că lumea pare plictisitoare și cenușie.

Am trăit odată o experiență de derealizare în timpul unei inundații care a scufundat aproape toate zonele din jurul localității noastre. Când priveam acoperișurile caselor scufundate, aveam impresia că am fost transportat într-o altă lume, falsă.

Derealizarea este o formă de negare a realității actuale. Realitatea actuală este prea dureroasă pentru ca mintea să o proceseze - așa că mintea o distorsionează.

Cum să oprești disocierea

Dacă experimentați disocieri ușoare din când în când, nu aveți motive de îngrijorare. Disocierea devine o problemă doar atunci când este severă și cronică. După cum vă puteți imagina, a fi în mod constant "offline" poate afecta toate ariile vieții cuiva.

În cele ce urmează sunt prezentate diferite modalități de a opri disocierea:

1. Tehnici de împământare

Aceste tehnici sunt concepute pentru a te readuce în mintea și în corpul tău. Acest lucru se face de obicei prin implicarea unuia sau mai multor simțuri. Exemple de tehnici de împământare includ:

• Privirea la ceva atrăgător din punct de vedere vizual
• Gustând ceva gustos
• Descriind sunetele pe care le auziți
• Atingerea a ceva cald sau rece
• Mirosul a ceva puternic mirositor
• Mișcarea corpului tău

Atunci când îți activezi simțurile, te tragi înapoi în cap. Acest lucru îți permite să te eliberezi de o sesiune de disociere.

Cu toții am făcut la un moment dat câte o împământare. Să zicem că mâncăm cu cineva, iar acesta pare să fi făcut o călătorie pe calea amintirilor. Atunci îi implicăm sistemul senzorial vizual fluturându-ne mâinile în fața ochilor.

2. Amintirea funcției de disociere

Când oamenii experimentează o disociere severă, se sperie și devin confuzi pentru că nu au mai experimentat nimic asemănător. Amintește-ți scopul disocierii este o modalitate bună de a face față disocierii. Las-o să-și facă treaba. Când a terminat, pleacă.

Lucrul complicat în a face față disocierii este că faci față unui mecanism de coping. Când înțelegi scopul disocierii, te lupți mai puțin cu ea.

În loc să te lupți cu disocierea, o vezi ca pe un semnal că există o durere în viața ta pe care trebuie să o înfrunți. O problemă nerezolvată trebuie rezolvată. O teamă neasumată trebuie înfruntată.

Înfruntarea durerii ne oferă informații valoroase despre noi înșine. Ne spune ce trebuie să reparăm în viața noastră. Scopul disocierii este de a evita durerea, indiferent cât de utilă ar fi confruntarea cu acea durere. Las-o să-și facă treaba. Poți săpa adânc în durere mai târziu.

"Durerea ta este spargerea carapacei care îți înconjoară înțelegerea."

3. Prelucrarea traumelor neprelucrate

Trauma tinde să persiste în psihicul nostru pentru că rămâne neprocesată. Procesarea sănătoasă a traumei înseamnă să-i dai un sens, astfel încât să te împaci cu ea și să mergi mai departe.

Desigur, acest lucru nu este floare la ureche. Dobândirea de cunoștințe și solicitarea de ajutor din partea unor profesioniști competenți pot fi extrem de utile.

Atunci când îți vindeci trauma și poți lăsa trecutul în urmă, poți începe să te simți din nou în siguranță. Disocierea nu poate coexista cu siguranța și confortul. Va dispărea atunci când mintea ta nu va mai simți nevoia să te protejeze.

4. Dezvoltarea unui simț puternic al sinelui

Dacă ești un cititor obișnuit de aici, știi că am vorbit de un miliard de ori despre importanța unui simț puternic al sinelui. Disocierea fragmentează sinele: uneori temporar, alteori pentru o perioadă lungă de timp.

Cât de repede se va reintegra sinele tău va depinde de cât de rezistent este. Dacă ai un simț fragil al sinelui, va fi ușor să te dezintegrezi.

Disocierea este stadiul inițial al compartimentării. Când te disociezi, mintea ta începe procesul de creare a unei identități separate, cu o memorie separată. Mintea încearcă să compartimenteze amintirile dureroase în această bancă de memorie nou creată, astfel încât memoria "ta" să nu fie nevoită să se ocupe de ele.

Prin urmare, disocierea duce la tulburări ale sinelui și perturbă dezvoltarea sănătoasă a sinelui.3

Acesta este unul dintre motivele pentru care persoanele care suferă de disociere și traume au, de asemenea, o stimă de sine scăzută. Ei nu știu clar cine sunt și ce își doresc.

Atunci când aveți un sentiment puternic al sinelui, puteți rezista mai bine forțelor disocierii.

Referințe

1. Boysan, M., Goldsmith, R. E., Çavuș, H., Kayri, M., & Keskin, S. (2009). Relații între anxietate, depresie și simptome disociative: influența subtipului de abuz. Jurnal de Traumă & Disocierea , 10 (1), 83-101.
2. Cardefia, E. (1994). Domeniul disocierii. Disocierea: perspective clinice și teoretice , 15-31.
3. Carlson, E. A., Yates, T. M., & Sroufe, L. A. (2009). Disocierea și dezvoltarea sinelui.